duminică, 22 noiembrie 2015

Colectiv si Comprehensiv

... aici o să vă spun o poveste în doar două paragrafe.
Vă voi dărui doar un prolog. Finalul poate îl decideţi individual, fiecare în conştiinţa lui.
Seri zbuciumate "COLECTIV-e" în toată ţară... Prieteni ce mă îndeamnă să ies, să strig, să zbier. Printre aceşti prieteni este şi cel din conversaţia următoare:
"... - Ce?...
- ... cum ce? pentru un nou guvern, noi drepturi, copiii noştri să aibă o ţară mai dreaptă!...
- ... aaa, ok!"
O frumoasă toamna ruginie trece peste noi toţi. Ne bucurăm de căldura frunzelor foşnitoare şi admirăm dezgolirea înceată a copacilor. Printre lacrimi colective, revenim încet, încet, la viata de dinainte de dezastru.
Astăzi, îmi trec flash-uri prin memorie şi-mi amintesc cum de curand am trecut prin spaime şi nedreptăţi doar fiindcă un patron nu a respectat legea timp de 5 ani, cum, acum 3 luni, am decis singură să spun NU unui viciu de minciună înnodat între patron şi angajat. Mi-am făcut rău, ar zice unii, mi-am făcut un bine mie! zic eu.
Stau relaxată în această plimbare prietenească şi mă cuprinde brusc curiozitatea dacă vorbesc sau nu cu "un român COLECTIV" după evenimentele petrecute acum ceva timp... şi-l întreb direct:
" Ai putea să denunţi, în nume propriu, la instituţia abilitată, o abatere din Codul Muncii? Răspuns? ...
" NU!... şi nu-ţi recomand!"
Aha! deci "NOI SUNTEM GENERAŢIA CARE NU TACE".

duminică, 8 noiembrie 2015

desenție

.. îmi spuneai că nu mai scriu în culori, din suflet, pentru suflete...
Poate că da, tu-mi cunoşti mai bine sufletul. Acum am luat la propriu culorile în penel. Acolo îmi vărs luminile din venele vii pe care le am de un roşu intens, zic eu, lucid.
Îmi desenez pe pânză liniile curbe pe care le văd în cursurile poveştii. Ştii bine cât de mult îmi plac poveştile!
Astăzi, lângă pânza albastră pregătită de ieri degeaba, am pus doar frunză de nuc adusă de departe, de unde am venit în bucurie. Atât.
Mâine, după ce voi citi de la tine, voi şti ce culoare să pun pe pânză lângă frunză, lângă mine... în două culori, în două arome, în doi.
Dar astăzi sunt fericită, ca şi in toate zilele când eram împreună. În zilele alea am înţeles geometrii concentrice neştiute: scorbura unui copac poate fi trupul tău încălzindu-mă, siajul trupului înotând pe lac poate eram eu înmiresmată de unde... unde eram când erai... hai.

marți, 29 septembrie 2015

... de vei veni în oraşul meu

Te-aş invita iubite în oraşul vechi
Atât de vechi, în amintirea mea.
Te-aş invita, iubite, în vremea lor,
A amintirilor, din vremea mea.
Când vei veni, să nu ştii unde sunt.
... fiindcă sunt într-un oraş,
mai vechi... celui din vremea mea.

luni, 17 august 2015

când NU trebuie să te duci la Sociolog ... sau cum sa demisionez demn..

O trăişi şi p-asta!
Se pare că ajungi înţelept din cauză de multă experienţă. Şi eu credeam că te naşti un guru al sfaturilor. Neaaah! Poveşti!
Mă duc dis de dimineaţă cu treabă de jale la o instituţie care cică trebuie să aibă grijă de mine. Mă plimb eu răbdătoare prin trei birouri(mă aşteptam la asta, chiar am probat să reţin câte icoane văd pe pervaze) şi poposesc într-unul la ultimul etaj, niţel mai auster dacât 'mămoşeniile' de birouri din preajma biroului directorial. Asta-i 'oaia capie' a instituţiei, gândesc eu, fericită că scăp de prezumtive 'mămici' cu sfaturi prietenoase.
Îmi doream pentru 10 minute o discuţie fermă şi poate chiar legislativă cu cineva abilitat să mă protejeze. Imaginea neîmpopoţonată a respectivului birou îmi oferea o găzduire plăcută deocamdată şi am decis să mă aşez pe scaunul din faţa doamnei, respectiv spatele monitorului. Aşezarea scaunului este strategică, ştiaţi? Doamna se făcea că mă asculta şi ochii şi-i tot plimba pe monitor, deh poate mai avea ceva de vizionat, o fi luat nota 10 la atenţie distributivă.
Îmi expun problema în cuvinte simple, comune şi propoziţii scurte. Doamna îmi răspunde obiectiv, cumva prea impersonal. La fel de bine putea vorbi robotul de la ING-Bank. Dar poate e mai bine aşa, îmi zic, că doar nu vreau să-mi dea un umăr pe care să plâng. Şi ascult, ascult, poate extrag ce-mi este necesar şi să plec mai repede de-aici că mă obişnuiesc cu răcoarea şi o să mă ia naiba când o să ies la 38 de grade. Doamna îmi zice că nu e procedură legală să mă sfătuiască... nu există decât denunţ.
Dragă doamnă, eu sunt un om paşnic şi nu-mi place 'răzbelul'. Arată-mi ce să fac să nu ajung la ceartă cu omu' pe care-l 'cunosc' de 5 ani.
Nooooa, bine am pus ghilimelele în 'cunosc' că iată, deschid uşa 'fiarei' din corpul de Sociolog. Şi-ncepe.
' - ... păi vedeţi, în viaţă primim şi palme de unde ne aşteptăm mai puţin. Dumneavoastră ziceţi de 5 ani, dar să vedeţi cum este să primeşti divorţ după 30 de ani de căsnicie, cu copii mari, cu amintiri...'
WOOOOW, WTF!
Mă abţin, îmi dau lacrimile pentru ea, că nu se uită cum arată. Mi-e milă de fiinţa asta care îşi amestecă slujba cu viaţa personală. Mi-e milă de mine că tot nu am nimerit o persoană cerebrală care să-mi rezolve problema. Ies spunînd un bună ziua sugrumat de lacrimi şi o închid pe doamna cu problema ei veche de 30 de ani... ce să mai vreau eu?
Mă duc spre scări, ştiu că e mai răcoare acolo şi astfel evit să mă însoţesc cu vreocineva în lift. Mă las pe o treaptă şi-mi dau drumul lacrimilor, şiroaielor, sughiţurilor şi transpiraţiilor. Mi-aduc aminte că nu am mai plâns de mult în asemenea hal. Atât de fericită am fost în tot acest timp? Yeeeah, parcă e mai bine.
So, capul sus, tot la Google ajungem: ' cutare versus cutare'... hai, fără sentimente!

joi, 23 iulie 2015

rumoare

cercurile concentrice mă fascinează

şi-mi amintesc de nerăbdare...

presarată cu genele tale peste ale mele

şi o liniste de studiu între buze.

Pe tine te ştiu din tablouri cu îngeri

fără de sex, fără cărţi de identitate...

Pe mine poti sta aici, pe un umăr,

fără de mine, la fel ca şi tine.

miercuri, 8 iulie 2015

am alergat 22

Activitatea mea din 4 iulie 2015 se duce singura deja în tolba cu amintiri. Ce m-a apucat de-am început sa alerg? Plictiseala... şi mai bine zis, teama de ea.

Acum câteva luni, programul meu de lucru s-a modificat, aşa încât am rămas singură şi năucă dimineaţa, ceva ore bune, surprinzându-mă nefăcând mai nimic, în afară de a da cu mopul, abdomenele şi câteva exerciţii de înviorare. De cele mai multe ori lungeam şi momentul coborârii din pat. Leneşă tare de tot, mă apropiam de starea de legumă cu acte în regulă. Dădeam like-uri în stânga şi-n drepta celor care alergau dimineaţa prin parcurile bucureştene, gândind păgubos: "păi na, ei au parcuri pe und' s-alerge!". Mă consolam şi mă lăţeam mai bine printre perne, nu cumva sa depun efort prea mare din burtică când mă întindeam după mouse... click... bravo, alergase primii 5 km... bravo ei... şi tot aşa până-ntr-o zi.

Dau nas în nas cu nişte pantofi de alergare rooooooz de te dureau ochii. Mă uit la ei şi zic: " mnda, mi-ar trebui aşa ceva dar sigur nu au mărimea mea... şi mă uit aşa, chiorâş, înăuntru lor, pe branţ... "pfiuuuu, na că e mărimea mea! Asta e, trebuie să-i iau acum!". Seara, mi-am download-at o aplicaţie care să-mi zică cât alerg, cu ce viteză, să-mi cânte, să mă aplaude... multe face, ca un antrenor.
Prietena mea era prinsă şi ea în febra începerii alergării aşa că ne-am luat de mănuţe şi ne-am dus pe faleză să alergăm. Ei bine, mai minunat decât bucureştenii, noi avem faleza cu Dunărea cea frumos curgătoare ce trimite spre picioarele obosite ale alergătorilor, valuri de răcoare umedă mirosind a peşte atât cât să te trezeşti şi să alergi pe pace-ul tău.

Avem două luni de când alergăm şi zilele trecute, scroll-ând facebook-ul, primesc invitaţie de alergare semimaraton. Wooow, lume, ce-ai cu mine? Eu alerg aşaaaa, de frumuseţea 'başkeţilor roz' câte 5 km! Cum să alerg 22km... într-o zi?
Bineînţeles, greşesc butonul şi mă trezesc că am dat 'participă' în loc de 'interesat'. Gata, din momentul ăla, s-au pus toate like-urile şi susţinerile posibile pentru a nu ceda... şi n-am cedat, cu toate că până la ziua cursei nu alergasem niciodată 20km, doar 10 şi 15 aşa, de curiozitate, neinteresată şi de timpi.

Ne organizăm, două fete şi-un băiat, într-o maşină şi plecăm pe o ploaie măruntă, deasă şi lungă, cum sunt ploile de vară taman în weekend.
Cântăm, râdem, ajungem. Pădurea cu traseul Celik-Dere e deasă şi trimite valuri de răcoare de pe sub fustele ei din frunze verzi, grele de ploaia abia oprită. Jumătate din participanţi sunt de-ai noştri, "falezari". Cu unii ne ştim, cu alţii nu, având "alt fus orar" de antrenament şi ne cunoaştem acum.

Pornim. Urcăm direct în pantă, direct în pădure. "Ăia vechi" o iau tare înainte şi noi ăştia mici(noi) alergăm preventiv, mai în urmă, că nu ştii ce te-aşteaptă prin pădure! Aplicaţia mea îşi face treaba, chiar dacă nu am semnal de telefonie, am GPS. Pusesem o intrebare tâmpită unui oficial, descoperind un nr. de telefon pe eticheta sticker cu numărul meu de alergător de pe tricou... "Dacă nu avem semnal de telefonie şi ne rătacim, ce rost are numărul ăsta? ne daţi o alternativă de salvare?" A râs. Am râs şi noi, blânzi şi încrezători.

Chiar dacă suntem în eşalonul final, ne simţtim bine, ne veselim, ne lăsăm fotografiaţi ca şi când facem o concesie celui care ne cere permisiunea. Drumul, uşor în pantă, fuge de poteca lină şi ne aleargă prin şanţuri create de roţile unui tractor sau mai multe.
Devine un drum dificil şi mă uit atentă pe unde îmi pun frumosul picior. Nu vreau să risc o accidentare prin coclauri şi alerg foarte preventiv, chiar dacă asta inseamnă să nu ţin ritmul cu ceilalţi. Căscând ochii după capcane de luxaţii, o vreme mă ghidez după zgomotul paşilor lor pe potecă înainte sau după mine. Păcălicioasa urmărire dă roade şi în câteva secunde mă declar singură pe drum. Mă opresc câteva secunde şi ascult... strig... ascult, strig. Clar, asta e, m-am rătacit!
Bineînţeles, sun la numărul "de pe tricou" şi intră robotul cu ".. bla-bla-bla...". Mă întorc, găsesc o intersecţie unde ar fi trebuit să fie un semn de traseu. Negăsind niciun indiciu, mă iau după " cărarea bătătorită" şi aleeeeeerg până ajung... de unde am pornit! Adică aproape de linia de start. Se auzeau zgomote specifice aşezării câmpeneşti de la evenimentul nostru. Mă întâlnesc cu 3 copii care mă aplaudă şi mă îmbărbătează. Râd şi le zic că mai am 15km. Ei îmi confirmă că mai jos, în vale, e linia de finish :)
Adicătelea, je, am alergat 7km ca să ajung la finish înainte de finish! Noooo, până aici! Mă uit înainte, drumul pare lung până la oficiali şi eu sunt dincoace despartita de ei de o fâşie de padure lungă... fix de 1km imi zice aplicatia. Mă hotărăsc să fac acest drum dus-întors până totalizez 22. Aplicaţia mea din telefon nu oboseşte şi-mi numără kilometru după kilometru...
După 2h39min decidem (eu şi aplicaţia) că am terminat cei 22 de km la alergare cu un pace de 7.14 min/km.
A fost frumos. A fost ceea ce-mi trebuia, o cursă solitară, să ştiu că alerg pentru mine.

luni, 1 iunie 2015

About Eric...

... am terminat, în sfarsit, de citit autobiografia lui Eric Clapton. Spun "în sfârşit" fiindcă a durat, la propriu, cam 15 luni. Mi-a fost greu să citesc despre nişte adevaruri. Câteodată, respiraţia îmi lua razna fiindcă trăiam mult prea intens ceea ce îmi spuneau literele. Eu mă opream să trag de frâiele inimii şi pulsul mi se încetinea. Apoi aveam timp de reflecţie şi filozoafa din mine, neîntrebată, necitată, îşi dădea cu presupusul... N-a fost bine deloc. Începusem să urăsc "omul" din spatele poveştilor...al adevarurilor de fapt. Apoi m-am ascuns, pe inserate, după YouTube şi-am ascultat piesele ce-i însoţeau viaţă tumultoasă. Eram la început, doar o cunoscătoare de "Tears in Heaven". Încet şi cu dubii am bâjbâit piesele "vechi", pietre de temelie în anii rock-ului "60, "70. Recunosc, nu sunt o mare ascultătoare de muzici, cu atât mai mult nu am o cultură muzicală... dar, aş fi vrut. Poate afonia mea este un impas. Iubind totusi arta în general, îmi place să mă destind câteodată cu ceva muzica plăcută. Aşadar, după ce mi-am făcut lecţiile, Eric Clapton mi-a deschis iar paginile autobiografiei sale.
Urmarea a fost că m-am reapucat de carte în trenul de 230km, cam 4 ore, şi gata, am aflat secretul artei necondiţionate: fii liber, toate la timpul lor!

joi, 23 aprilie 2015

la mulţi ani, Gheorghe!

... atât de banal, firesc şi oarecum prezent pe la fiecare familie, inevitabil. Bine, bine, să fie acolo un Gheorghe, George, Georgiana, e ceva comun, dar cum oare se face că dis de dimineaţă mă trezesc cu manele reverberând în termopane?
Stau eu în dreptul ferestrei, ca muşcată gata să înflorească la soare şi încep să filozofez pe muzică oacheşilor din cartier. Noi, românii, da, avem motive de sărbătoare de nume dar ăştia, ţiganii, ce naiba sărbătoresc? Că doar ei se numesc Rafael, Mercedes, Suedia, Minune...
Mi-am făcut de treabă şi m-am întors târziu acasă, tot spaerând să găsesc liniştea obişnuită din cartierul meu. Aş! peste minunata noapte, plină de stele şi căldurică primăvăratică, se dezlănţuia ofticos un dor şi-o jale din casele ţigăneşti, de spuneai că e priveghi. Şi mi-am amintit că am un văr născut azi şi-l cheamă Emil :) La mulţi ani Emil, de sf. Gheo!