miercuri, 19 februarie 2014

cum mi-am dat seama ca trebuie sa slabesc.

Stiu ca sunteti intoxicati cu retete de slabit!
De aceea mi-am permis sa incep titlul cu ceea ce am constatat... ca apoi, poate sa va prind, cum am reusit fara diete minunate.
Inceputul este hilar, primind prin mail o poza facuta rapid, candva, cu un telefon mobil... pe atunci, abia erau cateva. Dincolo de minunarea mea,
- wooooaaaw! ce poza ai facut!
ma scremeam pe messenger sa par usor surprinsa de inedit nu si de oripilarea fata de propriul corp.
Pe scurt!
1. din poza imi zambea propria fatza mult mai lata si mai umflata
2. domnul ce apare in poza abia reuseste sa-si etaleze verigheta pe mana ce imi incolaceste trupul rotofei... in vremurile mele slabe, mana lui s-ar fi dus hat departe spre celalalt sold asa incat nu i s-ar mai fi vazut verigheta.
3. nu ma pot abtine sa nu constat ca aveam o fatza de morsa, cu falci inspre in jos, cu ochii bulbucati si un zambet cald... de vaca.
Doua zile am tot privit poza aceea ca pe vremea cand vroiam sa inteleg ca nu exista Mos Craciun.
Buun, sunt grasa, dar cum de s-a intamplat? imi zic!
Analizez rapid factorii daunatori:
1. in garsoniera... ioc oglinda! doar la baie una mititica.
2. nu aveam cantar!
3. fiind iarna, hainele de iarna sunt mai lalai... asadar, le-am umplut fara sa le plesnesc cusatura.
4. mi-a placut, induiosator de mult, sa vin iarna prin nameti si sa gasesc o cina calda pregatita de iubit :) sau dulciuri.
5. lumea tot imi zicea: schimbarea din viata ta... se cunoaste, esti "implinita" ... si ma zapaceam de tot nestiind unde era plinul din mine.
Asadar primul pumnal in inima a fost o fotografie nevinovata, instantanee.
Al doilea a venit in pachet cu dulapul daruit de fratele CelMare. Nu-i mai era necesar un dulap in 5 canate cu oglinda pe usa din mijloc. Stiindu-ma stramtorata de cheltuieli, imi trimite la garsoniera frumosul dulap. Imediat dupa montarea lui, ma reped intr-un salt de caprioara tragand cu ochiul peste oglinda de pe usa.
UUUfff, aterizare greoaie, zbor frant.
Ultima incercare de salvat aparente a fost primirea unui cantar (analog) pentru imortalizarea raspunsului final... "yeah, i'm fat!"
De aici au inceput analizele bucatica cu bucatica, pentru autoconvingere.
Asa am constatat ca vestita talie de viespe de 62 cm era acum vreo 80, picioarele pe la genunchi erau carnaciori pufosi cu 2pier de vreo 40 cm, circumferinta solduri... mi-e rusine, centimetrul de la Practiker de 100cm... era mai mic cu vreo 3 degete :(.
So, ce sa fac? Un singur lucru am facut, pe care-l recomand!
Scos frigider din priza, spalat, uscat, incuiat cu lacatel auriu asa incat sa poata fi vazut cand intri in casa ... flamand.
De aici a pornit hrana mea proaspata si rationala... cand imi era foame ieseam sa-mi cumpar doua oua, niste branza, un lapte, o salata, un fruct... proaspat, pe placere si cat sa nu necesite o sacosa! Am imbinat miscarea cu necesitatea si rezultatele s-au vazut, am avut o vedere mai clara si am revazut in balcon si bicicleta :)

marți, 11 februarie 2014

“It’s reggae, baby!”

... demult, nu intru exact în ani, luni sau zile...
Pe vremea când astrele nu ştiau dinainte ce ţi se întâmplă în săptă-luna viitoare, când viaţa decurgea firesc cu timpi de introspecţie şi decizii, “mă socializam” la Paraul Rece cu un gin in bar.
Muzica , deodată, îmi gâdilă urechile şi-mi tresaltă membrele neînţeles de normal. Mă ridic, plutesc la propriu pe ritmurile sacadate, îmbătată de căldura vocii vocalistului, chitarei si ce-or mai fi fost in reţetă.
Prea repede, şi enorm de aproape, apare un tânăr mai tânăr şi-mi smuceşte coccisul spre înainte, el făcând paşii de dinapoi... inainte... dinapoi... Neprivind la faţa mea searbădă, ci doar la picioare şi talie, îmi susură în ureche: “ it’s reggae, baby!”
Habar nu aveam cine-i reghi dar m-am lăsat cumplit de bine dispusă in moliciunea dansului “din genunchi”. Amândoi “măturăm” scena căutând locuri calde pentru mişcări fierbinţi... aşa simţim. Ne ondulăm “obscen” şi rătăcim atmosfere din care inhalăm acelaşi gaz.
- ... I’m Tom
- Ooh, I’m little Jerry
Zâmbim şi ne identificăm târziu cu adevărat fenotipul.
El: statura mea, şaten, ochi albaştri, fremătând
Eu: statura lui, şatenă, ochi căprui, fremătând
Îmi caută sărutul, îi ocolesc răspunsul.
Muzica ne salvează schimbând ritmul si trimiţându-ne spre mese.
Prietenii cer detalii. Ne protestează prin palmele înroşite cu care ne-au susţinut ritmul. Noi doi doar ne privim. Abia acum ne privim si putin chiar roşim.
- ... I’m Tom
- Aaaa...na! El înţelege Ana şi toată seara am fost Anna lui Tom.
Dimineaţă, pe întreg palierul se auzeau bubuituri de bocanci in uşi.
Buimacă, fac un calcul si decid că sunt un bun platnic şi nu am duşmani.
Colega de pat este deja la usă şi ascultă vocile de dincolo de uşi.
- Eeeeeechipaaaaare spoooort, careu in 5 minuteeee!
Arunc pe mine strictul necesar şi zbor pe scări 3 etaje.
Îngheţ 3 secunde.
Înjur 3 cuvinte...
pe pârtie văd trei sănii... pardon, chiuvete.
Încerc o retragere discretă. Calea mi-e tăiată de o ploaie de bulgări năvăliţi peste mine.
Ripostez cu un ţipăt şi nu rezolv nimic. Înspre mine şi Diana vin bulgări de peste tot. E bătălie ca la Posada! Diana-mi arată hăul dinspre pârtie, un fel de derdeluş. Acolo ne e scăparea! Alunecând tradiţional pe fund, ne apropiem de chiuvete. Instinctiv realizez utilitatea lor si din două mişcări sărim în ele. Woooooaaaw, aerul rece ne răcoreşte şi de spaima trasă şi de supremaţia câştigată faţă de vehicolul nemaicondus vreodată.
Ca şi cum vraja s-a produs, de peste tot au apărut chiuvete şi flăcăi, fete si ţipete, haos şi prietenie.
După ceva timp, derdeluşul era plin cu mai toţi locatarii motelului, mai mult mai mai puţin echipaţi. Cu siguranţă, numărul chiveteleor de pe derdeluş era egal cu al celor lipsă din motel dar, toti ospătarii şi staff-ul motelului era acolo, într-o veselie totală parcă de sfârşit de lume.
Îmbujorat,Tom e extaziat.
Îi râd ochii, gura, inima din care îmi tot strigă numele. Îmi strânge mâinile şi-mi zice ca sunt lipite de el, că nu mai sunt ale mele. Îmi strigă că iubeşte zăpada, România şi iarna...el, un localnic din Miami, near Miami Beach.
- Ooooo, your god! (scap involuntar)
Astăzi povestec:
“... braţele lui imi încolăcesc strâns talia si mă aşează confortabil in chiuvetă.”
Ergonomic imi e bine.
Râsul lui îmi face bine, ochii lui albaştri îmi dăruiesc bine. Mă simt şi eman din mine doar bine, ooo, şi dansul.
Tom. A fost atât de insistent , încât nu am crezut vreo iotă din tot ce-mi tot promitea.
Repetam continuu: maybe later, maybe later, maybe.
Tom, now it’s ...later