luni, 2 iulie 2012

Capra cu trei iezi...


... mamei, cu dragoste ...
I se spunea "Capra cu trei iezi" fiindcă avea trei copii și nu din alte conotații. Îi creştea singură de multă vreme. Puţină lume îi ştia povestea. Am văzut-o o singură dată cum cred că a răzbit întrebărilor indiscrete din cursul vieţii. Şi-a ridicat încet capul, senină, l-a înclinat puţin pe stînga şi a rostit rar, zâmbind amabil:... - n-ai vrea să ştii... Atât.
Fruntea înaltă, făcea un ”V” acolo unde începea părul de culoarea abanosului. Asta îi contura frumos arcada cu sprâncene tuşate natural. Nu se chinuia să fie frumoasă. Cred că nici nu ştia că, o dată prins în privirea ochilor negri, nu-ţi mai venea să pleci din mreajă. Puteai să-i citeşti în ochi gândurile. Severă sau zâmbitoare, îşi însoţea copiii spre drumul vieţii dându-le atât cât avea.
Vara toridă era la fel ca acum. Călduri sufocante, copii zburdalnici. Mama, obişnuia să ne roage să rămânem în casă până vine ea de la serviciu, cu promisiunea fermă că după-amiază mergem în pădurice după fluturi. Ca să avem o ocupaţie, ne cumpăra câteva seturi de jocuri cu care construiam, din rotiţe şi beţisoare, adevarate cartiere în miniatură. Dar, de cum cum auzeam cheia în uşă, alergam gureşi să ne prezentăm creaţiile.
Mama se arăta interesată de fiecare dată. Acum îmi amintesc că nici nu se descălţa, nici poşeta n-o lăsa... se apleca curioasă, şi felul ei de a se mira ne făcea să aducem cât mai multe explicaţii despre cum și ce am construit.
Fiecare dintre noi îşi prezenta contribuţia la creearea macaralei sau a parcării etajate. Ne lăuda pe fiecare diferit. Mie-mi lăuda talentul de a insera mosorul, aţa şi cârligele. Fratele cel mare era mare meşter în ziua cand construiam un vapor. Fratele mijlociu era un bun administrator de resurse. El ţinea în frâu creaţiile noastre, anunţându-ne din timp că anumite piese nu sunt suficiente. Mama auzea mereu aceste neajunsuri şi peste câteva zile apărea iar cu o pungă de piese. Era pupată, îmbrăţişată, alintată precum cel mai scump dar al nostru.
Într-una din aceste zile de miere, schimbăm oarecum linia jocului paşnic. Dimineaţa, la micul dejun, în ”epoca” renumită, nu prea era diversitate de produse alimentare.
Probabil fuseseră multe zile cu veşnica brânza topită în formă de triunghi. Probabil din cauza căldurii, ne săturasem să tot despachetăm triunghiurile de brănză. Uitând să le îngurgităm, ne jucam cu ele formând sute de biluţe. Având biluţele, căutam o ţintă. Aşa am ajuns să ne distrăm bătându-ne cu biluţe din brânză topită. Zburau şi se lipeau de pereţi, mai ceva ca în viitorul Star Trek. Unele cădeau, altele au rămas acolo un timp, altele au plonjat din greşeală, pe fereastră. Cele care fuseseră pe pereţi, încet, încet, s-au dezlipit şi le-am strâns de pe jos...
O mică curăţenie nu strica niciodată. Trecuse dimineaţa și aproape uitasem bataia cu biluțe. Eram concentraţi pe ce desenam. Cum desenam? Păi, plimbam o coală de desen de la unul la altul şi fiecare adăuga câteceva desenului, aşa încât, în final, prezentam mamei, prin economie de hârtie, un ”tridesen”.
... Se aude cheia în uşă şi, repede, repede, ocolind borcane cu peneluri, zbughim la uşă să întâmpinăm pe mama.
- Mamaaaaaaa... Toţi trei am rămas în linie crescătoare, cu ochii ţintuiţi la mâinile mamei care, nu ţinea în căuşul lor, obişnuitele ”casate”(îngheţate). Fratele cel mare a apucat mâinile mamei şi le-a adus la nivelul nostru de privit. Erau câteva biluţe din brânză topită. Frumoşii ochi negri ai mamei erau lucioşi. Ochii noştri deveneau lucioşi. Am ajutat mamei să se descalţe, am aşezat poşeta pe dulap, am aşezat pe mama în bucătărie pe un scaun. Uitasem de desen, nu mai doream laude. Mama, într-un suspin, în loc să-şi afle pacea, rămase cu ochii ţintă pe pereţi. Abia atunci bobiţele din ochi prinseră a curge. Eram toţi trei vinovaţi, toţi trei o alinam. După câteva minute de plâns în sughiţuri ne-am liniştit. Fratele cel mare e trimis jos la avizier să citească ”întreţinerea”. Mama îi explică calm, cum e treaba cu tabelul. Primeşte foaie şi creion. Aşteptăm. Căldura din bucătărie ne furnică pe piele. Aşteptăm. Mama cere poşeta şi cănd apare fratele cel mare cu suma înscrisă pe hârtie ne invită pe toţi să şedem la masă. Scoate din poşetă salariul primit în hârtii albastre de cîte 100 lei şi începe: - 350 lei întreţinerea, 45 lei curentul, 200 lei mâncare pe două săptămâni, 300 lei cumpărăm rechizite şi uniforme pentru la toamnă. Mai rămân 200 lei... Vlad primeşte geaca lui Iorgu, Anidor ia geaca lui Vlad, deci trebuie să cumpărăm geacă lui Iorguţ. .. şi pantofi lui Anidor. Linişte. A fost prima zi de working session. Din acea zi valoarea vieţii ce mă înconjoară a fost alta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu